În primul rând, pentru creştinul ortodox, normalitatea înseamnă o viaţă conform Evangheliei. În primii ani când omul aspiră la o viaţă conform Evangheliei, se duce luptă grea cu obişnuintele păcătoase. Dacă omul are doar mici “ieşiri” de pe drumul cel drept, dar le spovedeşte şi le lasă pe parcurs, nu este grav. Când anii trec şi devine uşor să ţii post, să faci canonul, să ajuţi şi pe alţii pe cât poţi, omul intră pe un făgaş normal. De aceea nu sunt recomandate excesele de post şi rugăciuni la începutul urcuşului duhovnicesc, când omul are râvnă, pentru că de fapt avem nevoie de timp pentru a rodi. Unui copac îi ia câţiva ani să iasă din sămânţă, să crească, apoi să rodească. Începătorii cred după 5 luni că au ajuns la desăvârşire. Mulţi au însă un an-doi de râvnă, apoi se întorc definitiv la cele lumeşti. De aceea este mai bine să se păstreze calea împărătească, de mijloc, de la început până la sfârşit.

Să revenim puţin la cazurile de mai sus. Toate aceste cazuri au un numitor comun: acceptarea în prealabil a unui compromis: fie prezenţa fără discernământ a calculatorului în viaţa tinerilor, fie alcoolul, drogul sau, cel mai grav, lepădarea de credinţă. Orice compromis alungă Duhul Sfânt şi, rămaşi singuri, oamenii ajung bucurie diavolilor. Trebuie să avem trezvie, adică în orice moment să ne cercetăm conştiinţa dacă am făcut compromisuri cu patimile. Să nu le lăsăm până când ni se vor părea normale, căci atunci este imposibil să mai scăpăm de ele. Păi cum să scăpam de ele dacă ni se pare că ele sunt lucruri fireşti, normale, şi noi avem dreptate alegându-le? De aceea Biblia, şi mai ales Noul Testament, trebuie să fie pentru noi reper pentru normalitate. De asemenea, scrierile Sfinţilor Părinţi descriu trăirea lor în duhul Sfintei Evanghelii şi a Bisericii.

În primul rând mie îmi dau acest sfat: să ne cercetăm cât mai des conştiinţa, ca să nu ne trezim când e prea târziu, ca fecioarele nebune! Să ne ferească Bunul Dumnezeu de osânda veşnică! Amin!

(Foto: Frescă în clopotniţa Sfintei Mănăstiri Antim- Bucureşti)

Toţi cei care spun aşa sunt în mare înşelare: ei zac sub puterea celui rău, pe când cei care merg la biserică au început lupta duhovnicească, iar aceasta are suişuri şi coborâşuri. Este normal să aibă şi scăpări, sfinţenia este un dar rar în zilele noastre, şi asta nu din cauză că Duhul Sfânt nu ar veni, ci din cauza noastră, a oamenilor, care suntem mult mai egoişti şi mai leneşi.

Cei care nu merg la biserică nu au început încă lupta duhovnicească, aşa că ei nu au niciun drept să-i judece pe ceilalţi. Ei sunt ca nişte oameni care stau pe margine şi spun: “Ia uite la soldaţii aceia, ce greşeli fac în luptă!” Păi dacă nu sunt de acord, să meargă la luptă! Apoi, prin experienţa dobândită, acele persoane pot da sfaturi.

Mersul la biserică nu este facultativ. Avem a patra poruncă din Decalog:

“8.Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti.

9. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale,

10. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine”. (Ieşirea, capitolul 20)

Mai este un canon care spune că un creştin care nu merge trei duminici la rând la biserică să fie afurisit (exclus din Biserică). Vedem deci cât este de grav cineva să meargă o data pe an la Biserică şi să dea sfaturi sau să-i judece pe cei care, de bine, de rău, se trezesc duminică de duminică şi sunt prezenţi în Casa lui Dumnezeu, spre a cinsti ziua Învierii Mântuitorului.