Am citit la Cuviosul Paisie Aghioritul ca nu e bine sa fortam mâna lui Dumnezeu pentru a avea copii. Povestea odata Cuviosul ca erau doi tineri casatoriti care îsi doreau nespus un copil si Îl “bateau la cap” pe Dumnezeu cu cererea lor. Pâna la urma, femeia a nascut un baietel, si peste câtiva ani a murit. Sotul s-a recasatorit cu o femeie mai tânara. Când baiatul avea în jur de 18 ani, tatal l-a surprins în pat cu a doua sa sotie si, orbit, i-a omorât pe amândoi. În închisoare, si-a adus aminte ca nu s-au rugat sa le dea Dumnezeu un copil DACA LE ESTE DE FOLOS, ci au vrut neaparat unul.

Sa nu uitam ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta, ATUNCI CÂND NE ESTE DE FOLOS!

Parohia Bragadiru face parte din Oraşul Bragadiru, judeţul Ilfov.

Biserica de azi, cu hramul Sfântul Dimitrie, este ctitoria familiei Dumitru Marinescu Bragadiru, construită între anii 1897- 1899 şi sfinţită în ziua de 26 octombrie 1899, aşa cum spune însăşi pisania.

Biserica are formă de cruce, prevăzută cu două turle, una mai mare la Pantocrator şi alta mai mică la intrare, care a servit drept clopotniţă până la prima construcţie a clopotniţei, în 1934.

Zidul este de cărămidă, iar acoperişul din tablă. Înăuntru este pardosită cu ciment mozaicat, turnat.

Pictura este opera pictorului Anton Serafim în întregime; la fel şi catapeteasma.

Preoţii slujitori ai acestui sfânt lăcaş sunt: Părintele Paroh Gheorghe Cheran, Părintele David Florin şi Părintele Ion Cătănescu.

Mai multe informaţii despre istoricul acestei sfinte biserici şi o vastă galerie foto găsiţi pe site-ul oficial al parohiei.

]]> http://florina.megablog.ro/2010/06/19/biserica-sfantul-dimitrie-izvoratorul-de-mir-bragadiru/feed/ 0 http://florina.megablog.ro/2010/06/18/biserica-buna-vestire-din-ramnicu-valcea/ http://florina.megablog.ro/2010/06/18/biserica-buna-vestire-din-ramnicu-valcea/#comments Fri, 18 Jun 2010 05:03:58 +0000 florina http://florina.megablog.ro/?p=2183

Biserica Buna Vestire din centrul orasului Ramnicu Valcea este monument istoric din secolul XVIII. Pictura este bizantina, de o frumusete rara.

Aşa cum aflăm din inscripţie, biserica a fost construită în ultimul an de domnie al lui Mihai Viteazul, adică în anul 1601.Este monument istoric, dar mai ales locaş de rugăciune şi Sfânt Altar de jertfă euharistică. Recomand celor ce trec prin Râmnicu Vâlcea să se închine şi în această sfântă biserică, deosebit de frumoasă şi de curată.

Despre necesitatea Botezului în numele Sfintei Treimi pentru mântuire: “Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 28, versetele 18-20)

Despre Sfânta Împărtăşanie: “Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 6, versetele 53-56).

Despre preoţie şi spovedanie (legarea şi dezlegarea păcatelor mărturisite): “Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 20, versetele 21-23).

Aşadar, cum se poate mântui cineva fără Biserică? Cei care spun aşa arată că de fapt nu cred în Biblie, nu cred în cuvântul Mântuitorului. Aceştia au o credinţă a lor, separată de Biserica lui Hristos şi depărtată de Viaţa Veşnică. Nimeni nu se poate mântui fără Biserică, fără preoţi, fără slujbe. EXTRA ECCLESIAM NULLA SALUS! (Nu există mântuire în afară Bisericii! – Sfântul Ciprian al Cartaginei, secolul III).

Să citim un cuvânt din Pateric:

“Spusu-ne-a nouă Părintele Teodor, că a fost în muntele Eleonului un sihastru foarte nevoitor şi-l bântuia pe dânsul foarte mult dracul curviei. Iar odată tare supărându-l, a început bătrânul a sta împotrivă dracului şi i-a grăit : până când mă vei supăra aşa ? De acum depărtează-te de la mine, că ai îmbătrânit cu mine. Şi i s-a arătat lui dracul. Şi i-a zis la arătare : jură-te mie, călugăre, că nu vei spune nimănui ce-ţi voi zice şi de acum nu te voi mai bântui. Şi s-a jurat bătrânul grăind : mă jur pe Cel ce locuieşte în cer, că nu voi spune nimănui din ce-mi vei zice. Atunci i-a grăit dracul : nu te mai închina acelui chip şi nu te voi mai bântui. Bătrânul avea zugrăvit chipul Stăpânei noastre, Prea Cinstitei Născătoarei de Dumnezeu, ţinând în braţe pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi a grăit bătrânul către drac : lasă-mă să mă mai gândesc. Iar a două zi a spus părintelui Teodor, care ne-a spus nouă aceasta, că el locuia atunci la mănăstirea ce se cheamă Fără. Iar bătrânul i-a zis : adevărat, frate, batjocorit eşti, că te-ai jurat dar bine ai făcut că ai spus, iar mai de folos îţi este într-această parte să nu laşi nici o curvă să rămână, decât să nu te închini chipului Domnului nostru Iisus Hristos cu Maica Lui. Şi l-a învăţat şi l-a întărit cu mai multe cuvinte şi s-a dus la locul lui. Şi iar i s-a arătat lui dracul. Şi a grăit : ce poate fi aceasta, călugăre, oare nu te-ai jurat că nu vei spune nimănui ? Cum ai spus toate câte am vorbit către tine ? Îţi grăiesc ţie, călugăre : ca un călcător de jurământ o să fii judecat în ziua judecăţii. Şi i-a răspuns lui bătrânul : ce m-am jurat, m-am jurat, şi că sunt călcător de jurământ încă ştiu dar Stăpânului meu sunt călcător de jurământ, iar pe tine nu te voi asculta, că de la tine este sfatul cel rău şi călcarea de jurământ ca un vinovat ce eşti acestora. Iar în ziua judecăţii, Domnul va căuta.” (PENTRU MULTE FELURI DE PATIMI ŞI RĂZBOAIE ALE CURVIEI, CE SE RIDICA ASUPRA ROBILOR LUI DUMNEZEU, cuvântul 31).

Dacă astăzi se mântuiesc mai puţini monahi şi mireni, asta nu este din cauza păcatelor, căci păcate s-au făcut dintotdeauna, din pizma vrăjmaşului şi a slăbiciunii firii noastre. Astăzi se mântuiesc mai puţini oameni pentru că a scăzut evlavia noastră la Dumnezeu, la Maica Domnului, la sfinţi şi îngeri. Da, a cădea se poate întâmpla oricui, dar nimeni să nu rămână căzut. Să alerge imediat la spovedanie şi să se roage acasă cu lacrimi pentru iertarea păcatelor sale, cu nădejdea că va fi iertat. Dumnezeu a venit nu să-i piardă pe păcătoşi, ci să-i vindece. Maica Domnului se roagă pentru noi neîncetat, şi asta trebuie să ne bucure şi să ne dea speranţă în suflet. Câţi dintre noi nu am alergat în ispite şi necazuri la Maica Domnului şi cât de repede ne-a ajutat!

Şi iarăşi, mai vedem că pe diavol nu trebuie să-l ascultăm niciodată, căci sub un bine aparent, el ne propune de fapt un rău mai mare. I-a zis bătrânul călugărului că mai uşor i-ar fi la Judecată dacă ar merge cu toate desfrânatele decât să nu se mai închine Maicii Domnului şi Mântuitorului. Diavolul ştia acest lucru şi de aceea i-a propus târgul. Dacă nu se mai închina lui Dumnezeu, nu mai putea să se mântuiască, aşadar, de ce să-l mai ispitească diavolul? Cu diavolul nu trebuie să intrăm în dialog niciodată, nici măcar cu gândurile noastre de la el, căci el este mai bătrân şi mai experimentat. Cum vedem în noi gânduri rele, să facem imediat rugăciunea inimii.

Cât despre călcarea de jurământ, în slujba de pe 29 august, la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, iarăşi scrie: “Mai bine îţi era ţie, Iroade, să fii călcător de jurământ decât ucigaş de prooroc”. Diavolul îl punea să împlinească promisiunea, un bine aparent, cum? Ucigând un prooroc! Adică un rău cu mult mai mare!

La câte curse ne sunt întinse la tot pasul, nu le putem trece decât rugându-ne cu smerenie şi credinţa lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor şi îngerilor.

(Foto: Icoana Maicii Domnului de la Parohia Zlătari din Bucureşti)

Păcatele sunt de două feluri:

1. Prin comitere (când facem ceva rău).
2. Prin omitere (când nu facem fapte bune).

Cred că păcatele prin omitere sunt mai multe şi mai grave decât cele prin comitere. Să îl luăm drept exemplu pe tânărul bogat: “Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: [...] de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.” (Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 19, versetele 16-22)

Acesta nu a făcut păcate, dar nici fapte bune. Când Mântuitorul îl îndeamnă să facă fapte bune, tânărul consideră prea greu cuvântul acesta pentru el.

La fel, în pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, nu ni se spune despre vreun păcat explicit al bogatului, ci doar de lipsa sa de milostivire faţă de săracul care zăcea la poarta lui şi îşi dorea măcar fărâmiturile de la masa lui: “Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie…” (Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 16, versetele 19-24)

Şi în pilda samarineanului milostiv, preotul şi levitul au trecut pe lângă cel lăsat abia viu şi nu l-au ajutat, neimplinindu-şi astfel menirea: “Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.” (Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 10, versetele 30-34).

Sfinţii, oricât de mult erau lăudaţi de oameni şi de ucenici, întotdeauna se smereau recunoscând că puteau face mult mai mult bine în viaţă. Niciodată nu facem tot binele pe care îl putem face, întotdeauna putem posti mai mult, ne putem ruga mai mult, îi putem ajuta pe ceilalţi cu mult mai mult decât o facem. De aceea, sfinţenia şi dreptatea oamenilor nu poate fi nicidecum comparată cu desăvârşirea lui Dumnezeu, care nu a precupeţit NIMIC pentru mântuirea noastră, încât şi pe Fiul Sau L-a trimis că să moară pentru a ne deschide nouă, păcătoşilor, porţile Împărăţiei Cerurilor.

(Foto: Iisus Hristos Emanuel, frescă în pridvorul Bisericii Sfântul Elefterie cel Vechi din Bucureşti)

(Foto: Biserica de lemn de la Muzeul Satului din Bucuresti)

“Poeţii adevăraţi nu sunt aceia care au scris poezii, adevăraţii poeţi sunt cei care, prin tăcerea gândurilor lor şi printr-o inimă arzătoare Îl contemplă pe Dumnezeu: de atâta măreţie şi iubire şi smerenie, gândul omenesc se înfricoşează în aşa fel încât uită cuvintele, uită ideile,  omul uită de el însuşi.

Cei pe care îi numim poeţi (lumeşti) sunt în general persoane ratate din punct de vedere duhovnicesc, chinuite de un duh rău, al “Geniului” care scrie împotriva Revelaţiei dumnezeieşti.

Iar poeţii creştini, luminaţi de Domnul, sunt cei care, asemenea Sfântului Siluan Athonitul, în perioada când Duhul Sfânt îi îndeamnă, scriu în cuvinte ceea ce nu poate fi cuprins şi înţeles în cuvinte.”

(Foto: Icoana Sfantului Arhanghel Mihail pe catapeteasma altarului din dreapta al Bisericii Sfântul Elefterie cel Nou din Bucureşti)

Cain şi Abel au adus jertfă lui Dumnezeu: Abel din cele întâi născute ale oilor sale, adică a adus ceea ce era mai bun, pârga turmelor sale, iar Cain a adus nişte roade oarecare. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel, iar Cain nu şi-a dat seama că a greşit neaducând ce era mai bun, ci l-a urât şi ucis pe fratele lui.

Noi renunţăm la egoism şi primim iertare de păcate când ne smerim şi ne mărturisim păcatele unui alt om, păcătos asemenea nouă. “Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcăţele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. “ (Sfânta Evanghelie după Ioan, 20, 21-23). Da, să zici păcatele lui Dumnezeu, care este sfânt, sau unui înger, care este curat, este foarte uşor pentru oricine.

şi totuşi, să ne gândim că avem un mare avantaj de pe urmă spovedaniei la un om asemenea nouă: fiind supus slăbiciunilor omeneşti, preotul ne poate înţelege cu mult mai bine decât un înger care nu are trup şi nu are deci nevoie de somn, mâncare, aer, apă.

Dar nu toţi pot primi să se smerească intr-atât încât să se mărturisească unui om păcătos asemenea lor. De aceea a zis Mântuitorul că largă este calea spre iad şi mulţi merg acolo, şi strâmtă este calea spre împărăţia Cerurilor, şi puţini sunt primiti. (Sfânta Evanghelie după Matei, 7, 13)

(Maica Domnului este Eva cea nouă, care nu a plecat urechea la glasul celui viclean, devenind astfel Maica noastră spirituală, a creştinilor. Foto: frescă exterioară a Bisericii Sfântul Elefterie cel Nou, Bucureşti).

Pe noi ne interesează în primul rând care biserică sau mănăstire ortodoxă este mai aproape de noi ca să putem merge foarte des şi să ţinem legătura cu acea comunitate. Parohia este întotdeauna cea mai apropiată biserică, şi este bine să fim implicaţi în viaţa acesteia, mergând în fiecare duminică la slujbe şi ajutandu-l la treabă pe părinte ori de câte ori este nevoie.

Cât despre mânăstiri îndepărtate, când mergi intr-o zona, de exemplu în Maramureş sau Nordul Moldovei, te interesezi ce mânăstiri sunt monumente istorice ori au călugări sau maici deosebite.

Dintre mănăstirile din Nordul Moldovei, ar fi de vizitat: Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Humor, Arbore, Putna, Sihăstria, Neamţ, Secu, Sihla. în Maramures, cele mai reprezentative ar fi Rohia şi Bârsana.

Dar şi mai aproape de noi găsim locuri minunate: în Oltenia avem Cozia, Tismana, Lainici, Cornet, iar în Muntenia, cred că ar fi de vizitat în primul rând Curtea de Arges.

Va invit să vizitaţi şi galeriile foto de pe acest blog. Click aici.

(Foto: Catedrala Patriarhala din Bucuresti)

(Foto: Icoana Sfanta Treime, Biserica din Heresti, Giurgiu)

(Foto: Icoana Schimbării la Faţă a Mântuitorului din clopotniţa Sfintei Mănăstiri Plumbuita)

Fericita Singlitichia a spus: la început, nevoinţa şi osteneala celor ce se apropie de Dumnezeu în linişte şi în tăcere e mare, iar mai târziu e o bucurie negrăită.

Aşa cum cei ce vor să aprindă focul, la început se umplu de fum şi lăcrimează şi nu-şi ating altfel Scopul, tot astfel cei ce vor să aprindă în sine focul dumnezeiesc trebuie să-l aprindă cu lacrimi şi osteneală, linişte si tăcere.

Fericita Teodora povestea că a întrebat o fecioară, bătrână cu anii şi sporită în frica lui Dumnezeu, de pricina îndepărtării sale de lume, iar ea, suspinând, i-a vorbit astfel: tatăl meu era blând si liniştit, dar neputincios cu trupul, aşa încât toată viaţa a zăcut în pat. De altfel, când era sănătos, lucra smerit pe câmp şi strângea cele necesare pentru casă. El a dus o viaţă aşa de liniştită, încât numai rar de tot stătea ele vorbă cu cineva în satul nostru şi iubea atât de mult tăcerea, încât cei ce nu-l cunoşteau îl socoteau mut. Mama era o fire cu totul contrară. Ea se interesa de toate, chiar de cele ce se petreceau dincolo de patria noastră. Când vorbea, părea că tot trupul ei e numai o limbă. Ea se certa aproape cu toată lumea. Îi plăcea să bea vin, se îmbăta cu desfrânatele şi distrugea casa. Printre altele, nu era niciodată bolnavă. În sfârşit, tatăl meu a slăbit de atâtea boli îndelungate şi a murit. Îndată după aceasta, văzduhul s-a tulburat, au început tunete şi trăsnete înfricoşate, furtuni şi ploi aşa de mari încât timp de trei zile trupul lui n-a putut fi înmormântat. Atunci, toţi oamenii din sat, clătinând din capete, ziceau: „Ce răutate neştiută s-a ascuns printre noi! Cu adevărat că acesta este vrăjmaşul lui Dumnezeu dacă nici natura nu ne lasă să-l înmormântăm”. Mama mea, după aceasta, devenind liberă, s-a dedat şi mai mult desfrânării. Mai târziu, când a murit, timpul era frumos, cerul senin şi se parea că toate ajută spre a-i face o înmormântare cât mai luminoasă.

Când am trecut de vârsta copilăriei şi patimile au început să se trezească şi să-mi tulbure inima neîncercată, m-am aşezat într-o seară şi am început să mă gândesc ce fel de cale să-mi aleg în viaţă. Să merg oare pe calea tatălui, cu blândeţea, cu evlavia si cu curăţenia lui? Dar mă gândeam: ce i-a folosit lui acest fel de viaţă? Toată viaţa lui n-a avut decât boala şi necazuri, iar după moarte, pământul parcă nu-i primea trupul. Dacă o astfel de viaţă i-ar fi fost plăcută lui Dumnezeu, n-ar fi suferit el atâtea rele. Viaţa mamei se pare că a fost mai adevărată. Ea a trăit după toate dorinţele inimii, a fost întotdeauna sănatoasă şi s-a învrednicit de o înmormântare luminoasă, aşa că viata mamei e mai bună, E mai bine să cred ochilor mei şi să urmez celor ce sunt adevărate. Astfel, mi s-a părut că e mai bine să merg pe calea mamei. Între timp, se înnoptase şi am adormit. Iată că în vis îmi apare cineva înalt de statură, înfricoşat la vedere, care mă întreba ameninţător: Spune-mi — îmi zise — ce gânduri nutreşti în inima ta? Tremurând de frică, eu nici nu puteam să mă uit la el, iar el, cu un glas mai înfricoşat, îmi cerea să-i spun despre ce cugetam. Înnegurată de groază, eu am uitat la ce mă gândeam şi i-am spus: De nimic nu-mi mai aduc minte. Atunci, el însuşi mi-a amintit de toate.

Descoperită, am recunoscut toate şi i-am cerut înduplecare, aducându-i, ca pe o dezvinovăţire, pricina care m-a îndemnat să gândesc astfel. După aceasta, el mi-a zis: Du-te de te uită care este soarta tatălui tău şi care este a mamei tale şi apoi alegeţi-o pe care vrei şi, luându-mă de mână, m-a condus. M-a dus întâi într-o grădină plină de tot felul de pomi cu roade, cu frumuseţi care întrec orice povestire. Când am intrat noi înăuntru, ne-a întâmpinat tatăl meu şi m-a îmbrăţişat, numindu-mă copil iubit. Eu îl rugam să rămân cu dânsul, dar el mi-a zis: Acum, acest lucru este cu neputinţă dar, dacă vei păşi pe urmele mele, atunci vei veni aici în scurtă vreme.

Eu am început din nou să-l rog pe tata, dar îngerul care m-a adus acolo mi-a zis: Du-te acum şi te uită unde este mama ta. M-a dus apoi într-o locuinţă plină de întuneric şi de putoare. Acolo mi-a arătat el un cuptor care ardea cu foc şi cu smoală clocotită. Nişte feţe înfricoşate şedeau în jurul cuptorului. Eu mă uitam în jos şi am văzut pe mama în foc, scufundată până în gât. Ea scrâşnea din dinţi, arsă de foc şi mâncată de viermi. Văzându-mă, a strigat: Vai mie, copila mea, vai mie pentru păcatele mele cele rele. Cinstita ta curăţie mi se părea vrednică de râs şi nu mă gândeam să fiu pedepsită pentru desfrânare şi neînfrânare; iată ce sufăr acuma pentru o dulceaţă de scurtă vreme. Ajută-mi, copilul meu ! Adu-ţi aminte de durerile naşterii şi de grijile creşterii şi ajută pe mama ta. Cuprinsă de milă, eu întinsesem mâinile spre ea, dar focul  mi-a fript mâna aşa de rău, încât de durerea cea  nesuferită am ţipat tare şi m-am deşteptat. Din cauza strigătului meu s-au trezit şi cei ce erau cu mine  în casă şi alergând la mine, întrebau din ce pricină m-am speriat. Eu le-am povestit vedenia şi mulţumită lui Dumnezeu, Cel iubitor de oameni, am ales calea vieţii tatălui meu.

Iată ce mi-a povestit cinstita soră. Ştiind, prin urmare, ce munci înfricoşate îi aşteaptă pe păcătoşi şi cât de pline de bucurie sunt locuinţele celor ce merg pe calea poruncilor lui Dumnezeu, să ne hotărâm în inimile noastre ca să ne îndepărtăm de rău şi sa facem binele, pentru ca, prin bunătatea lui Dumnezeu, să moştenim viaţa veşnică.

(Cuvintele sfintelor femei nevoitoare)

Zis-a avva Copri : fericit cel ce rabda osteneala cu multumire. (Patericul egiptean)

“Cand nu aveti mult timp pentru rugaciune, multumiti-va cu cat aveti, iar Dumnezeu va primi vointa voastra. Tineti minte ca lui Dumnezeu Ii place sa aveti la rugaciune trairea vamesului si feriti-va sa puneti pret pe rugaciunea voastra: aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastra.“  (Sfantul Macarie)

“Vai de cel nepăsător şi negrijuliu. Căci în ziua ieşirii, vor cere de la el socoteală pentru vremea pe care el a cheltuit-o rău.” (Materic, cuvantul 288)

“Toţi trăim acum şi umblăm în umbra morţii, căci moartea nu este peste mări şi ţări,ci este lângă fiecare.Ne înspăimântăm de moartea unuia şi a altuia,însă hotărârea cu privire la îndreptarea noastră o amânăm pe viitor,când limba noastră nu va mai putea vorbi.”  (Sfântul Antonie)

Mântuitorul Iisus Hristos spune: “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arată lui.   Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele.” (Evanghelia după Ioan, capitolul XIV, versetele 21 şi 24). De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos repetă că esenţa învăţăturii Sale este: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Evanghelia după Luca, capitolul X, versetul 27). Pentru că atunci când alegem sa facem păcate, arătăm că nu Îl iubim pe Dumnezeu, şi încălcăm astfel prima poruncă: să iubim pe Dumnezeu din toată inimă noastră şi din tot cugetul nostru.

Zis-a iarăşi (Avva Agathon): “fără de păzirea dumnezeieştilor porunci, nu sporeşte omul în nicio faptă bună.” (Patericul egiptean)

Biserica Sfântul Antonie cel Mare din  Bucureşti este monument istoric, anul acesta (2009) împlinindu-se 450 de ani de la atestarea documentară. Aparţinea de Curtea Domnească din Bucureşti, aici venind la slujbă domnitorii.

“Iubirea este veselia sufletului pentru tot ceea ce a facut Dumnezeu”.

Parintele Ieromonah Nicodim Sachelarie

O prietenă foarte bună mi-a povestit azi ceva foarte interesant.

“Unei doamne i-a murit unicul copil. Într-o zi, s-a întâlnit cu o femeie simplă, care avea patru copii. Femeia era în doliu pentru că îi murise unul dintre fii.

Cea căreia îi murise unicul fiu i-a zis celeilalte: “Nu ai dreptul să plângi, tu mai ai trei copii”.

La care, femeia simplă i-a răspuns foarte înţelept:

“Sigur că plâng şi mă întristez, căci eu nu sunt mamă a patru copii, ci mamă de patru ori!”

Aşa şi Maica Domnului, este mamă pentru fiecare în parte, suferă şi se bucură cu fiecare dreptmăritor.

“Bucuria se naşte din jertfă. Bucuria adevărată iese din mărimea de suflet. Cultivându-se astfel mărimea de suflet, este sărbătoare. Chinul omului este egoismul, iubirea de sine”.

Cuviosul Paisie Aghioritul