“Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 3, 16-17). Acum este vremea când Dumnezeu încearcă să-i mântuiască pe oameni. După moartea fiecăruia, la judecata particulară, fiecare dă seama de faptele sale. Însă noi, oamenii, judecăm înainte de vreme (oricine se poate pocăi până la sfârşitul vieţii) şi subiectiv, căci nu cunoaştem adâncul fiinţei celor pe care îi judecăm.

Acum, în Postul Mare fiind, să luăm hotărârea de a nu-i mai judeca pe fraţii noştri, ca să nu ne agonisim osândă, “căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura”. (Sfânta Evanghelie după Luca, 6,38). Sfinţii Părinţi ne recomandă să ne vedem de păcatele proprii, şi aşa vom afla adevărata odihnă şi calea către Dumnezeu.

Sfânta Cruce este altarul de jertfă al lui Hristos. Mântuitorul Iisus Hristos S-a răstignit pentru a ne duce în Împărăţia Cerurilor. Şi cum putem ajunge acolo? Urmând Lui. Iar Mântuitorul spune: “Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie.” (Sfântă Evanghelie după Marcu 8, 34).

Deci, ispitele şi greutăţile sunt inerente în această viaţă. Trebuie să luptăm cu ispitele şi să acceptăm cu bucurie greutăţile pe care le întâmpinăm, ştiind că Hristos, fără păcat fiind, a suferit multe chinuri şi moarte pe cruce. Iar noi, păcătoşi fiind, fugim de suferinţă! Şi cum vrem atunci să ne mai mântuim?

Fuga de cruce, de suferinţă este caracteristica epocii noastre. Oamenii sunt egoişti şi mândri, vor să scape repede şi prin orice mijloace de suferinţă, chiar dacă acceptarea acesteia i-ar curăţi. Foarte mulţi au intrat pe acest blog căutând “ghicitoare”, “vrăjitoare”, “paranormal”. Aceştia ar trebui să ştie că ghicitul şi vrăjitoria reprezintă un păcat. În Vechiul Testament, Dumnezeu îi spune lui Moise: ” Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea”. (Deuteronomul 18, 10-12).

Iar în Noul Testament, în Apocalipsă, Mântuitorul refuză categoric primirea celor păcătoşi în Împărăţia Cerurilor: “Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” (22,15).

Pe cei ce doresc să aprofundeze ceea ce spune Sfânta Scriptură despre vrăjitorie, îi invit să citească mai multe aici.

Mai mult, în Vieţile Sfinţilor vedem cum Sfânta Cruce a biruit puterile demonilor şi ale vrăjilor. Un exemplu, viaţa Sfinţilor Ciprian şi Iustina.

Noi, în necazuri şi ispite, să ne rugăm Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor şi îngerilor şi, făcând cu evlavie semnul Sfintei Cruci, să răbdăm cu bucurie totul, căci privirea noatră trebuie aţintită la Hristos şi la viaţa cea veşnică, de care să ne învrednicească Domnul pe toţi. Amin!

Abia când ieşim din noi înşine pentru a-i iubi şi ajuta pe ceilalţi ajungem la odihna sufletească. Altfel, suntem nişte copii de 30, 40, 50… 90 de ani. Pentru că nu trecerea anilor ne maturizează, ci iubirea. Iubirea în Hristos.

Şi într-adevăr, ce poate fi mai frumos decât să citeşti istoria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni? Sfintele Evanghelii sunt adevărat balsam pentru sufletele rănite, pentru cei care rătăcesc printre ispitele vieţii contemporane, pentru cei trişti şi pentru cei veseli, pentru săraci şi pentru bogaţi, pentru oameni simpli sau pentru înţelepţi.

Aici găsiţi Biblia Ortodoxă Online.

Eventualele nelămuriri şi întrebări le puteţi pune aici.

Căci: “aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 17,3)

(Foto: Părintele Irineu Curtescu miruind la Mănăstirea Sfântul Antim din Bucureşti)

Găsim în Sfânta Scriptură: “Cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi cu omul nevinovat, nevinovat vei fi. Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici.” (Psalmul 17, 28-29)

Iar în Epistola întâia către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel avertizează: “Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.” (Capitolul 15, versetul 33).

Ca să te vezi, trebuie să priveşti în ochii celuilalt. La propriu şi la figurat. Dar ochii celuilalt, sufleteşti sau trupeşti, sunt parte din fiinţa lui. Dacă fiinţa lui este rea, te vezi şi tu rău, căci aşa oglindesc ochii lui. Văzându-te rău, începi să crezi că aşa eşti, şi vei acţiona de acum încolo ca atare. “Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune.” (Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 6, versetul 43). Nu poate omul rău să te facă bun.

Sfinţii însă, prin iubirea şi blândeţea lor, au prefăcut fiare în oameni: tâlhari, criminali, prostituate. Ei le-au arătat iubire, le-au acordat demnitate şi cei căzuţi în cele mai murdare păcate au primit puterea de a începe o viaţă nouă. În Hristos. Să încercăm să avem în preajma noastră oameni care măcar încearcă să se apropie sincer de Dumnezeu. Să îi evităm pe hulitori, căci nu avem niciun avantaj duhovnicesc de la aceştia.

Sfinţii nu ieşeau la predicare decât după zeci de ani de nevoinţă în mănăstiri, în peşteri, în pustii, atunci când nu îi mai putea afecta personalitatea celor cu care intrau în contact căci erau întăriţi cu putere de sus. Noi nu trebuie să ne încredem în puterile noastre mai mult decât în cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi. Mulţi au căzut şi dintre cei întăriţi. Noi să nădăjduim doar în mila lui Dumnezeu şi să îi cerem ajutor Măicuţei Domnului în viforul ispitelor ce ne înconjoară de-a pururi.

Eu cred că nimeni nu s-ar căsători cu o desfrânată. Cu o FOSTĂ desfrânată, cred că mulţi.

În arborele genealogic al Mântuitorului, vedem că una din strămoaşele Sale a fost Rahav desfrânata. Însă ea s-a lăsat de desfrânare când s-a căsătorit cu un israelit. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur comenta că Dumnezeu a îngăduit să aibă o strămoaşă desfrânată tocmai pentru a arată oamenilor că El îi primeşte pe cei care îşi îndreaptă viaţa.

Mai mult, tot Sfântul Ioan Gură de Aur compară neamul omenesc cu o desfrânată de care se îndrăgosteşte un prinţ. Şi din desfrânată o face fecioară.

Prin jertfa Sa, Mântuitorul a adus firea omenească la o înălţime duhovnicească fără precedent: de la starea de păcătoşenie în care zăcea a adus-o la stare de sfinţenie, în Biserică şi prin Sfintele Taine.

Nimeni nu are dreptul să deznădăjduiască. Toţi avem păcate, mai mari sau mai mici, şi nu avem dreptul să ne judecăm unii pe alţii. Pe mine, care am făcut Teologia, Dumnezeu mă va judeca mult mai aspru decât pe un om care a trăit în comunism şi nu a cunoscut nimic. Deci, să alergăm toţi către Mântuitorul, având în faţă pilda fiului risipitor, să cădem în genunchi şi să strigăm: “Am greşit, Părinte!”, având nădejde că Dumnezeu ne ascultă rugăciunile, de vreme ce a venit să mântuiască lumea, să o sfinţească, să o transfigureze, să o aducă de la starea de desfrânată la starea de fecioară!

Foto: Sfânta Maria Egipteanca – Model de pocăinţă. Frescă în Paraclisul Sfintei Mănăstiri Antim din Bucureşti)

Despre necesitatea Botezului în numele Sfintei Treimi pentru mântuire: “Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 28, versetele 18-20)

Despre Sfânta Împărtăşanie: “Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 6, versetele 53-56).

Despre preoţie şi spovedanie (legarea şi dezlegarea păcatelor mărturisite): “Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 20, versetele 21-23).

Aşadar, cum se poate mântui cineva fără Biserică? Cei care spun aşa arată că de fapt nu cred în Biblie, nu cred în cuvântul Mântuitorului. Aceştia au o credinţă a lor, separată de Biserica lui Hristos şi depărtată de Viaţa Veşnică. Nimeni nu se poate mântui fără Biserică, fără preoţi, fără slujbe. EXTRA ECCLESIAM NULLA SALUS! (Nu există mântuire în afară Bisericii! – Sfântul Ciprian al Cartaginei, secolul III).

Dacă aş fi văzut la televizor emisiunea şi aş fi putut suna, l-aş fi întrebat pe Pavel Coruţ dacă este creştin. Sincer, eu nu cred că este creştin. Un creştin crede despre Biblie că este Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolii redau cuvintele Mântuitorului în Sfintele Evanghelii, şi toată este insuflată de Duhul Sfânt: “Toată Scriptură este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel că omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.” (Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 3, versetele 16-17).

Deci, de vreme ce Sfânta Scriptură este insuflată de Dumnezeu, înseamnă că spune adevărul, şi nu mituri. Ca să nu facem aici un tratat despre existenţa diavolului, mă voi mărgini la Noul Testament.

Înainte de a începe Domnul nostru Iisus Hristos activitatea Sa misionară, diavolul I S-a arătat şi L-a ispitit:

1.       Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie,
2.     Timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit.
3.     Şi I-a spus diavolul: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine.
4.     Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.
5.     Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii.
6.     Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc;
7.     Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.
8.     Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: “Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti”.
9.     Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos;
10.     Căci scris este: “Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească”;
11.     Şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău.
12.     Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”.
13.     Şi diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme.  (Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 4, versetele 1-13).

Adresându-se mustrător fariseilor şi cărturarilor făţarnici, Mântuitorul spune:

“Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.

(Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 8, versetul 44)

Ca să arate ucenicilor Săi că este Dumnezeu dintotdeauna, chiar şi înainte de crearea omului, Mântuitorul spune: “Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” (Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 10, versetul 18).

Dacă nu ar fi existat diavol, domnule Coruţ, de ce au căzut în păcat Adam şi Eva? De ce se întâmplă tot răul din lume? Din cauza lui Dumnezeu? Vedeţi deci că spuneţi blasfemii? Dumnezeu nu a creat răul, i-a creat pe îngeri buni, dăruindu-le însă libertate. Dacă diavolul nu a folosit cum trebuie libertatea, va fi judecat şi aruncat în iad. Da, asta spune Mântuitorul, că iadul nu a fost creat pentru oameni, ci pentru diavol, după căderea acestuia. Acum însă, şi oamenii care urmează diavolului ajung acolo und este “plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. (“Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.” Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 25, versetul 41)

Şi dacă nu există diavol, de ce a mai fost nevoie să Se întrupeze Cuvântul lui Dumnezeu, adică Domnul nostru Iisus Hristos? Tot Sfânta Scriptură vă răspunde!

“Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului.”
(Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, capitolul 3, versetul 8).

Aşadar, eu care nu susţineam stilul domnului Gigi Becali, vă spun că valorează mai mult decât vă închipuiţi. Pentru că nu a răbdat să audă hule şi blasfemii. Pentru că a sunat să ia cuvântul. Bravo, Domnule Becali! Păcat, Domnule Corut, că veţi ajunge în compania celor în care nu credeţi, şi mai şi încercaţi să vă faceţi discipoli!

Cât despre ultima idee, că diavolul nu este un concurent al lui Dumnezeu, vă înşelaţi din nou. Da, Dumnezeu este atotputernic, diavolul nu poate nimic de la sine, dar dacă omul dă putere diavolului, răul învinge în acea persoană. În criminali, în hoţi, în violatori, cine acţionează? Al lui duh? Sper să nu blasfemiati că Duhul lui Dumnezeu! Vedeţi deci că oricine, şi o băbuţă analfabetă de la ultima parohie ştie mai multe decât dumneavoastră?

Eu vă invit să (re)citiţi Biblia cu atenţie şi să vedeţi că Domnul Gigi Becali şi părintele care a intervenit au avut dreptate. Biserica este instituită chiar de Domnul nostru Iisus Hristos. El i-a trimis pe sfinţii apostoli să predice şi să boteze şi tot El este cel care a făcut, face şi va face minuni cu cei credincioşi până la sfârşitul veacurilor. Amin.

(Foto: Ispitirea Domnului, fresca la Sfanta Manastire Cernica, Ilfov).

În primul rând, pentru creştinul ortodox, normalitatea înseamnă o viaţă conform Evangheliei. În primii ani când omul aspiră la o viaţă conform Evangheliei, se duce luptă grea cu obişnuintele păcătoase. Dacă omul are doar mici “ieşiri” de pe drumul cel drept, dar le spovedeşte şi le lasă pe parcurs, nu este grav. Când anii trec şi devine uşor să ţii post, să faci canonul, să ajuţi şi pe alţii pe cât poţi, omul intră pe un făgaş normal. De aceea nu sunt recomandate excesele de post şi rugăciuni la începutul urcuşului duhovnicesc, când omul are râvnă, pentru că de fapt avem nevoie de timp pentru a rodi. Unui copac îi ia câţiva ani să iasă din sămânţă, să crească, apoi să rodească. Începătorii cred după 5 luni că au ajuns la desăvârşire. Mulţi au însă un an-doi de râvnă, apoi se întorc definitiv la cele lumeşti. De aceea este mai bine să se păstreze calea împărătească, de mijloc, de la început până la sfârşit.

Să revenim puţin la cazurile de mai sus. Toate aceste cazuri au un numitor comun: acceptarea în prealabil a unui compromis: fie prezenţa fără discernământ a calculatorului în viaţa tinerilor, fie alcoolul, drogul sau, cel mai grav, lepădarea de credinţă. Orice compromis alungă Duhul Sfânt şi, rămaşi singuri, oamenii ajung bucurie diavolilor. Trebuie să avem trezvie, adică în orice moment să ne cercetăm conştiinţa dacă am făcut compromisuri cu patimile. Să nu le lăsăm până când ni se vor părea normale, căci atunci este imposibil să mai scăpăm de ele. Păi cum să scăpam de ele dacă ni se pare că ele sunt lucruri fireşti, normale, şi noi avem dreptate alegându-le? De aceea Biblia, şi mai ales Noul Testament, trebuie să fie pentru noi reper pentru normalitate. De asemenea, scrierile Sfinţilor Părinţi descriu trăirea lor în duhul Sfintei Evanghelii şi a Bisericii.

În primul rând mie îmi dau acest sfat: să ne cercetăm cât mai des conştiinţa, ca să nu ne trezim când e prea târziu, ca fecioarele nebune! Să ne ferească Bunul Dumnezeu de osânda veşnică! Amin!

(Foto: Frescă în clopotniţa Sfintei Mănăstiri Antim- Bucureşti)

“Era cineva, ce vâna prin pustie dobitoace sălbatice şi a văzut pe avva Antonie glumind cu fraţii şi s-a smintit. Iar bătrânul vrând să-l încredinţeze pe el, că trebuie câte puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: “pune săgeata în arcul tău şi întinde”. Şi a făcut aşa. Şi a zis lui: “întinde iarăşi”. Şi a întins. Şi iarăşi i-a zis: “întinde”. Şi a zis lui vânătorul: “de îl voi întinde peste măsură, se frânge arcul”. Zis-a lui bătrânul: “aşa şi la lucrul lui Dumnezeu, dacă peste măsură vom întinde cu fraţii, degrab se rup. Deci trebuie câteodată şi câte puţin a ne pogorî fraţilor”. Acestea auzind vânătorul, s-a umilit. Şi mult folosindu-se de la bătrânul, s-a dus. Şi fraţii întărindu-se, au mers la locul lor.”

Când cineva îi cere să se roage, Sfântul Antonie îi spune că fără nevoinţă personală şi fără conlucrare cu Harul Dumnezeiesc, totul este zadarnic: “Un frate a zis lui avva Antonie: Roagă-te pentru mine! Zis-a lui bătrânul: nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu.”

A profeţit despre vremurile care vor veni: “A zis iarăşi: “va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.”

Despre cât de mare este acest bineplăcut al lui Dumnezeu, găsim în Pateric: “Se spune, că unul dintre bătrâni s-a rugat lui Dumnezeu să vadă pe părinţi şi i-a văzut pe ei fără avva Antonie. Deci a zis celui ce îi arăta lui: “unde este avva Antonie”? Iar el a zis lui: “în locul unde este Dumnezeu, acolo este el.”

Mai multe cuvinte de folos va invit să citiţi aici.

Cu ale Sfântului Antonie cel Mare rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin!

Toţi cei care spun aşa sunt în mare înşelare: ei zac sub puterea celui rău, pe când cei care merg la biserică au început lupta duhovnicească, iar aceasta are suişuri şi coborâşuri. Este normal să aibă şi scăpări, sfinţenia este un dar rar în zilele noastre, şi asta nu din cauză că Duhul Sfânt nu ar veni, ci din cauza noastră, a oamenilor, care suntem mult mai egoişti şi mai leneşi.

Cei care nu merg la biserică nu au început încă lupta duhovnicească, aşa că ei nu au niciun drept să-i judece pe ceilalţi. Ei sunt ca nişte oameni care stau pe margine şi spun: “Ia uite la soldaţii aceia, ce greşeli fac în luptă!” Păi dacă nu sunt de acord, să meargă la luptă! Apoi, prin experienţa dobândită, acele persoane pot da sfaturi.

Mersul la biserică nu este facultativ. Avem a patra poruncă din Decalog:

“8.Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti.

9. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale,

10. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine”. (Ieşirea, capitolul 20)

Mai este un canon care spune că un creştin care nu merge trei duminici la rând la biserică să fie afurisit (exclus din Biserică). Vedem deci cât este de grav cineva să meargă o data pe an la Biserică şi să dea sfaturi sau să-i judece pe cei care, de bine, de rău, se trezesc duminică de duminică şi sunt prezenţi în Casa lui Dumnezeu, spre a cinsti ziua Învierii Mântuitorului.

În fiecare an, pe 1 ianuarie, să încercăm să devenim mai buni. Să facem un bilanţ al faptelor noastre trecute pentru a învăţa din greşeli.

Este la modă melodia “Change” de Puya. În refren auzim: “I can change the world”. (Pot să schimb lumea). Este posibil să schimbăm lumea? Cred că da. Însă nu putem să schimbăm lumea până nu ne schimbăm pe noi. Să fim noi înşine mai buni, să devenim sălaş al Duhului Sfânt şi lumea va fi atrasă de blândeţea noastră. Altfel, dacă încercăm să schimbăm pe alţii fără a ne schimba pe noi, eşuăm lamentabil. Nu putem da ceea ce nu avem. Nu putem da pace oamenilor din jur dacă nu o avem în noi. Primul pas spre binele omenirii este să avem grijă de propria mântuire. Şi, când Dumnezeu va socoti de cuviinţă, va trimite şi pe alţi oameni să ne ceară sfat.

În aceste zile luminate ale Praznicului Naşterii Domnului, să nu uităm de rugăciune. Aceasta este pentru suflet ca aerul pentru trup. Şi cum să ajungem la rugăciune deasă? Rugându-ne! Spune Părintele Firmilian Gherasim: “Cum să ai stare de rugăciune dacă nu te rogi?” Şi tot Părintele Firmilian spune că trebuie, oricât de ocupaţi am fi, să facem măcar rugăciunile de dimineaţă şi de seară, iar în timpul zilei rugăciuni scurte şi dese. Proverbul românesc “Pofta vine mâncând” se aplică şi aici. Poate la început ni se pare că facem degeaba rugăciunea, că suntem tot împietriţi, dar cu vremea, lucrurile se schimbă, începem să înţelegem ceea ce citim. Şi, de fiecare dată, când rostim rugăciunile atenţi fiind la înţelesul cuvintelor, suntem mai aproape de Dumnezeu, iar rugăciunea devine cea mai mare bucurie.

Rugăciunea adevărată se învaţă în Biserică. Privegherile, cântările Vecerniei, ale Utreniei şi mai ales Sfânta Liturghie fac orice inimă împietrită să ardă de dragostea lui Dumnezeu.

(Foto: Iisus Hristos Emanuel | Frescă în Biserica Sfântul Elefterie Vechi | Bucureşti)

Soţul meu a găsit un colind care îi place foarte mult:

Şi cum nu îl primim noi, în 2009, pe Domnul Iisus Hristos?

Să citim puţin din Sfânta Evanghelie de la Matei:

31.         Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.
32.       Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre.
33.       Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.
34.       Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
35.       Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;
36.       Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
37.       Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?
38.       Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?
39.       Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
40.       Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.
41.       Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
42.       Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau;
43.       Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.
44.       Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?
45.       El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.
46.       Şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.” (Capitolul 25)

Deci, şi în 2009, ca în fiecare an, Îl putem primi pe Domnul Iisus Hristos în viaţă noastră ajutându-i pe semenii noştri.

Să citim un cuvânt din Pateric:

“Spusu-ne-a nouă Părintele Teodor, că a fost în muntele Eleonului un sihastru foarte nevoitor şi-l bântuia pe dânsul foarte mult dracul curviei. Iar odată tare supărându-l, a început bătrânul a sta împotrivă dracului şi i-a grăit : până când mă vei supăra aşa ? De acum depărtează-te de la mine, că ai îmbătrânit cu mine. Şi i s-a arătat lui dracul. Şi i-a zis la arătare : jură-te mie, călugăre, că nu vei spune nimănui ce-ţi voi zice şi de acum nu te voi mai bântui. Şi s-a jurat bătrânul grăind : mă jur pe Cel ce locuieşte în cer, că nu voi spune nimănui din ce-mi vei zice. Atunci i-a grăit dracul : nu te mai închina acelui chip şi nu te voi mai bântui. Bătrânul avea zugrăvit chipul Stăpânei noastre, Prea Cinstitei Născătoarei de Dumnezeu, ţinând în braţe pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi a grăit bătrânul către drac : lasă-mă să mă mai gândesc. Iar a două zi a spus părintelui Teodor, care ne-a spus nouă aceasta, că el locuia atunci la mănăstirea ce se cheamă Fără. Iar bătrânul i-a zis : adevărat, frate, batjocorit eşti, că te-ai jurat dar bine ai făcut că ai spus, iar mai de folos îţi este într-această parte să nu laşi nici o curvă să rămână, decât să nu te închini chipului Domnului nostru Iisus Hristos cu Maica Lui. Şi l-a învăţat şi l-a întărit cu mai multe cuvinte şi s-a dus la locul lui. Şi iar i s-a arătat lui dracul. Şi a grăit : ce poate fi aceasta, călugăre, oare nu te-ai jurat că nu vei spune nimănui ? Cum ai spus toate câte am vorbit către tine ? Îţi grăiesc ţie, călugăre : ca un călcător de jurământ o să fii judecat în ziua judecăţii. Şi i-a răspuns lui bătrânul : ce m-am jurat, m-am jurat, şi că sunt călcător de jurământ încă ştiu dar Stăpânului meu sunt călcător de jurământ, iar pe tine nu te voi asculta, că de la tine este sfatul cel rău şi călcarea de jurământ ca un vinovat ce eşti acestora. Iar în ziua judecăţii, Domnul va căuta.” (PENTRU MULTE FELURI DE PATIMI ŞI RĂZBOAIE ALE CURVIEI, CE SE RIDICA ASUPRA ROBILOR LUI DUMNEZEU, cuvântul 31).

Dacă astăzi se mântuiesc mai puţini monahi şi mireni, asta nu este din cauza păcatelor, căci păcate s-au făcut dintotdeauna, din pizma vrăjmaşului şi a slăbiciunii firii noastre. Astăzi se mântuiesc mai puţini oameni pentru că a scăzut evlavia noastră la Dumnezeu, la Maica Domnului, la sfinţi şi îngeri. Da, a cădea se poate întâmpla oricui, dar nimeni să nu rămână căzut. Să alerge imediat la spovedanie şi să se roage acasă cu lacrimi pentru iertarea păcatelor sale, cu nădejdea că va fi iertat. Dumnezeu a venit nu să-i piardă pe păcătoşi, ci să-i vindece. Maica Domnului se roagă pentru noi neîncetat, şi asta trebuie să ne bucure şi să ne dea speranţă în suflet. Câţi dintre noi nu am alergat în ispite şi necazuri la Maica Domnului şi cât de repede ne-a ajutat!

Şi iarăşi, mai vedem că pe diavol nu trebuie să-l ascultăm niciodată, căci sub un bine aparent, el ne propune de fapt un rău mai mare. I-a zis bătrânul călugărului că mai uşor i-ar fi la Judecată dacă ar merge cu toate desfrânatele decât să nu se mai închine Maicii Domnului şi Mântuitorului. Diavolul ştia acest lucru şi de aceea i-a propus târgul. Dacă nu se mai închina lui Dumnezeu, nu mai putea să se mântuiască, aşadar, de ce să-l mai ispitească diavolul? Cu diavolul nu trebuie să intrăm în dialog niciodată, nici măcar cu gândurile noastre de la el, căci el este mai bătrân şi mai experimentat. Cum vedem în noi gânduri rele, să facem imediat rugăciunea inimii.

Cât despre călcarea de jurământ, în slujba de pe 29 august, la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, iarăşi scrie: “Mai bine îţi era ţie, Iroade, să fii călcător de jurământ decât ucigaş de prooroc”. Diavolul îl punea să împlinească promisiunea, un bine aparent, cum? Ucigând un prooroc! Adică un rău cu mult mai mare!

La câte curse ne sunt întinse la tot pasul, nu le putem trece decât rugându-ne cu smerenie şi credinţa lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor şi îngerilor.

(Foto: Icoana Maicii Domnului de la Parohia Zlătari din Bucureşti)

***

“Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El.” (Psalmul 33, versetul 8). Şi cum gustăm noi din Domnul? Prin Sfânta Împărtăşanie. Şi cei ce o primesc cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, încă de pe acum gustă din bucuria vieţii celei veşnice, căreia să ne rugăm să ne imvrednicim toţi a-i fi părtaşi. Amin.

(Foto: Icoana Maicii Domnului de la Parohia Zlătari din Bucureşti)

Timpul… Viaţa… Zilele

În fiecare seară-mi zic:
“A mai trecut o zi.
Nimeni nu poate şi nimic
Să-ntoarca clipa ce-a trecut,
S-oprească clipa ce va fi,
Iar viaţa-a mai trecut c-o zi;
Ziua de mâine va trece iar.
Poate va trece în zadar,
Iar viaţa mea se va sfârşi
Iar, Iar cu o zi…”

Aşa cum am scris şi în postarile anterioare, cred că nu trebuie să amânăm facerea de bine şi mai ales spovedania, pentru ca zilele noastre să nu treacă în zadar şi să ne trezim în faţa Dreptului Judecător ca sluga cea leneşă din Evanghelie.

Ce căutăm noi în viaţă?
Nici noi nu ştim ce căutăm.
Credem că vrem ceva
Şi când am găsit, nu mai vrem.
Poate că noi căutăm căutarea.
Căutăm fericirea? Când o avem
Spunem că n-am atins-o, de teamă
Că nu avem ce să mai căutăm.
Alergăm după ceva pe drumul vieţii
La capăt observăm c-am obosit
Mereu ni s-a părut că lucrul dorit
Aproape de noi s-a aflat.
Dar după ce oare-am alergat?
Ce dorim oare de fapt?

Recitesc această poezie pe care am scris-o la 15 ani şi mă gândesc în ce vid trăiesc oamenii fără Dumnezeu. Am fost dintotdeauna la biserică, dar era ceva exterior. Mergeam pentru că aşa e bine, dar nu simţeam mare lucru. Abia la 16 ani am descoperit Mănăstirea Sfântul Antim din Bucureşti şi, mergând la privegherile de sâmbătă seară săptămânal, L-am simţit cu adevărat pe Dumnezeu. Am rămas uimită de blândeţea Părintelui Sofian, de înţelepciunea Părintelui Adrian Fageteanu, de iubirea de semeni a Preasfintitului Teofan Sinaitul (Actualul Mitropolit al Moldovei), de smerenia Părintelui Grigorie Sandu (actualul părinte stareţ de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe de lângă Craiova), de râvna Părintelui Irineu Curtescu (acum stareţ al Mănăstirii Ponor), de prietenia Părintelui Mihail Stanciu, de vocea caldă a Părintelui Macarie, ucenicul Părintelui Adrian, de vocea atât de frumoasă a Părintelui Nicolae Giolu, etc. Abia atunci am sitit că încep să trăiesc, m-am simţit împlinită şi nu am mai simţit vidul din viaţa mea.

Eu cred că şi ceilalţi oameni simt acelaşi vid, însă căutarea lor este fără coordonate. Poate nu au întâlnit încă persoane trăitoare care să îi îndrume spre Hristos. Spune chiar Mântuitorul: “Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său.” (Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 10, versetul 2). Da, lume este multă, sunt peste 6 miliarde de suflete pe pământ, dar prea puţini cei care trăiesc Cuvântul ui Dumnezeu în aşa măsură încât să fie sare a pământului şi lumină a lumii: “Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.” (Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 5, versetul 13). Cuviosul Paisie Aghioritul zicea că suntem toţi responsabili de păcatele omenirii. Da, datoria noastră este să avem grijă în primul rând de viaţa noastră, să fim purtători de Duh Sfânt, apoi să ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor.

]]> http://florina.megablog.ro/2009/11/05/cautare-fara-coordonate/feed/ 0 http://florina.megablog.ro/2009/11/04/felul-pacatelor/ http://florina.megablog.ro/2009/11/04/felul-pacatelor/#comments Wed, 04 Nov 2009 20:43:30 +0000 florina http://florina.megablog.ro/?p=1467 Din nou despre păcate. Astăzi vreau să vorbim puţin despre felul păcatelor. Chiar dacă pare puţin scolastică, împărţirea păcatelor mi se pare totuşi uşor de înţeles.

Păcatele sunt de două feluri:

1. Prin comitere (când facem ceva rău).
2. Prin omitere (când nu facem fapte bune).

Cred că păcatele prin omitere sunt mai multe şi mai grave decât cele prin comitere. Să îl luăm drept exemplu pe tânărul bogat: “Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: [...] de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.” (Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 19, versetele 16-22)

Acesta nu a făcut păcate, dar nici fapte bune. Când Mântuitorul îl îndeamnă să facă fapte bune, tânărul consideră prea greu cuvântul acesta pentru el.

La fel, în pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, nu ni se spune despre vreun păcat explicit al bogatului, ci doar de lipsa sa de milostivire faţă de săracul care zăcea la poarta lui şi îşi dorea măcar fărâmiturile de la masa lui: “Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie…” (Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 16, versetele 19-24)

Şi în pilda samarineanului milostiv, preotul şi levitul au trecut pe lângă cel lăsat abia viu şi nu l-au ajutat, neimplinindu-şi astfel menirea: “Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.” (Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 10, versetele 30-34).

Sfinţii, oricât de mult erau lăudaţi de oameni şi de ucenici, întotdeauna se smereau recunoscând că puteau face mult mai mult bine în viaţă. Niciodată nu facem tot binele pe care îl putem face, întotdeauna putem posti mai mult, ne putem ruga mai mult, îi putem ajuta pe ceilalţi cu mult mai mult decât o facem. De aceea, sfinţenia şi dreptatea oamenilor nu poate fi nicidecum comparată cu desăvârşirea lui Dumnezeu, care nu a precupeţit NIMIC pentru mântuirea noastră, încât şi pe Fiul Sau L-a trimis că să moară pentru a ne deschide nouă, păcătoşilor, porţile Împărăţiei Cerurilor.

(Foto: Iisus Hristos Emanuel, frescă în pridvorul Bisericii Sfântul Elefterie cel Vechi din Bucureşti)

- Biblia sau Sfânta Scriptură;
- “Despre înşelare”, de Sfântul Ignatie Briancianinov;
- “Despre vise şi vedenii”, de Sfântul Ignatie Briancianinov”;
- “Ortodoxia şi religia viitorului”, de Seraphim Rose;
- “Sufletul după moarte”, de Seraphim Rose;
- “Oameni şi demoni”, de Părintele Rodion;
- “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, de Sfântul Siluan Athonitul (pentru persoanele care trec prin mari supărări şi au nevoie de o mângâiere specială!)
- “Omilii la Evanghelia după Matei”, de Sfântul Ioan Gură de Aur.
- Minunile Maicii Domnului;
- Proloagele;
- “Patericul egiptean”.
- Vieţile sfinţilor;
- cărţile Cuviosului Paisie Aghioritul.

Pe parcurs, cum îmi amintesc, reactualizez lista.

(Foto: Citirea Sfintei Evanghelii, Bragadiru, Ilfov)

(Foto: Biserica de lemn de la Muzeul Satului din Bucuresti)

Pictura e arta cuvintelor nespuse.
Literatura e arta imaginilor nevăzute.
Muzica e arta nerostirilor.
Omul e arta contradicţiilor.

Ne zbatem între trecut şi viitor.
Doar ei trăiesc prezentul.

(Foto: Icoana Sfintei Parascheva de la Biserica Icoanei din Bucureşti.)

“Poeţii adevăraţi nu sunt aceia care au scris poezii, adevăraţii poeţi sunt cei care, prin tăcerea gândurilor lor şi printr-o inimă arzătoare Îl contemplă pe Dumnezeu: de atâta măreţie şi iubire şi smerenie, gândul omenesc se înfricoşează în aşa fel încât uită cuvintele, uită ideile,  omul uită de el însuşi.

Cei pe care îi numim poeţi (lumeşti) sunt în general persoane ratate din punct de vedere duhovnicesc, chinuite de un duh rău, al “Geniului” care scrie împotriva Revelaţiei dumnezeieşti.

Iar poeţii creştini, luminaţi de Domnul, sunt cei care, asemenea Sfântului Siluan Athonitul, în perioada când Duhul Sfânt îi îndeamnă, scriu în cuvinte ceea ce nu poate fi cuprins şi înţeles în cuvinte.”

(Foto: Icoana Sfantului Arhanghel Mihail pe catapeteasma altarului din dreapta al Bisericii Sfântul Elefterie cel Nou din Bucureşti)

Vedem la creare că Dumnezeu doar a spus şi au apărut plantele şi animalele. “Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: “Prăsiţi-va şi va înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ! Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea. Apoi a zis Dumnezeu: “Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea, 1, 21-25).

Dar pe om l-a făcut cu totul altfel, întâi a fost un sfat între Persoanele Sfintei Treimi, în care se arată că omul va fi creat ca o cunună a creaţiei, deci este net superior animalelor: “Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi va înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facere 1, 26-28)

Şi, ca să nu existe vreodată vreun dubiu că omul este diferit de animale, iată cum este creat: “Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărâna din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea 2, 7).

Porunca lui Dumnezeu a fost ca omul să stăpânească animalele pentru că omul este singura fiinţă raţională, singura fiinţă făcută după chipul lui Dumnezeu. Omul este liber să aleagă binele sau răul. Animalele îşi urmează doar instinctele. Deci, în Sfântă Scriptură vedem clar că animalele sunt făcute pentru om (noi putem mânca şi carne, deci animale), şi nu există egalitate.

Animalele nu au suflet veşnic, primit direct de la Dumnezeu, ci doar suflet biologic. Odată moarte, animalele nu merg la Judecată, ca oamenii, nici nu ajung în Rai sau iad.

Eu vă mulţumesc pentru comentariu, poate şi alte persoane aveau această nelămurire până să citească primele două capitole din Facere.

(Foto: Miruire la Biserica Sfântul Ilie Rahova din Bucureşti)